Ai simțit vreodată că ești atât de singur încât crezi că nici măcar Dumnezeu nu-ți mai este alături? Te-ai simțit vreodată atât de singur? Ooo, dar nu te mira când Dumnezeu tace. Același lucru îl face și profesorul într-un examen, tace. De ce tace? Pentru că vrea să vadă de ce este capabil acel elev, câte cunoștințe a acumulat din tot ce i s-a predat. Asemenea și Dumnezeu când tace, ne testează credința, răbdarea și modul nostru în care abordăm situația; dacă ne lăsăm descurajați sau continuăm să sperăm, să nădăjduim.
Fii sigur că tăcerea Lui Dumnezeu nu înseamnă abandon, ci încercarea răbdării.
De altfel, credeți că Dumnezeu îți trimite încercările ca să te distrugă, să te nenorocească? Fii sigur că nu! Încercările ne sunt menite ca să ne întărească, să ne curățească, să ne facă mai buni. Dumnezeu ne dă numai cât putem duce, nici mai mult, nici mai puțin. Orice încercare la început e o pricină grea de întristare, dar adu-ți aminte prin câte încercări ai trecut de-alungul timpului, și totuși în viața ta a răsărit soarele. Oare nu orice încercare este spre binele nostru? E frumos să privești curcubeul, nu-i așa? Dar ca să apară curcubeul, întâi trebuie să plouă. Fără ploaie nu există curcubeu, cum fără încercări nu există biruință.
De câte ori ați mers pe o un drum și a început furtuna, v-a lovit, de-abia mai înaintați pe cărare, și ați văzut doar un singur rând de urme. Credeați că Dumnezeu v-a părăsit, nu-i așa? Ooo, dar nu-i așa. Dumnezeu nu v-a lăsat, ci v-a luat în brațe. Rândul de urme pe care l-ați văzut era al Lui Dumnezeu. Căci El ne-a făgăduit că „Nicidecum nu ne va lăsa. Cu niciun chip nu ne va părăsi.” Chiar dacă am merge prin ape, El va fi cu noi. Chiar dacă ar fi să umblăm prin valea umbrei morților, El va fi cu noi.
